Este deja un fenomen obişnuit, şi prin urmare nimeni nu-i mai acordă importanţă, când observă, că în parlament se scoate „cartea maghiară” în mod repetat. Fiindcă aceasta există tocmai ca să fie utilizată din când în când.
Generaţiile de azi – atât pe partea maghiară cât şi pe cea română – sunt obişnuiţi cu acest lucru, însă nu aş spune, că n-ar putea trăi fără ea. Unii – în primul rând cei care folosesc inclusiv istoria ca instrument politic, ca pe un fel de măciucă cu care să dea în cap interlocutorului, adversarului, eventual duşmanului lor – cu siguranţă nu ar supravieţui fără ea. Prin urmare, profesioniştii apărători ai naţiunii, naţionaliştii extremişti – în lipsa argumentelor reale şi a răbdării necesare, din simplă comoditate, din ură viscerală – o scot mereu. Aşa au procedat şi academicienii, în frunte cu rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, care cu apropierea centenariului Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia s-au gândit că a sosit timpul, din nou, pentru incitarea spiritelor împotriva maghiarilor.
Problema maghiară – ca să n-o numesc ură pentru maghiari, deşi exacerbarea emoţiilor xenofobe se află la un singur pas – a apărut pe ordinea de zi inclusiv în parlament. Mai precis, în legătură cu acea lege, care ar dispune, cu caracter obligatoriu, ca serviciile medicale să fie disponibile şi în limba maghiară, paralel cu angajarea de personal vorbitor de limba maghiară în spitalele din regiunile cu populaţie maghiară semnificativă. Opoziţia, după ce a votat-o fără comentarii, „şi-a revenit” brusc, iar PNL-ul, împreună cu PMP-ul şi USR-ul, au înaintat o moţiune de cenzură împotriva proiectului de lege… Aici ne aflăm acum.
Analizând problema din punctul de vedere al maghiarilor, bănuiesc că legea amintită aparţine categoriei cu două tăişuri. Ştim că valoarea unei legi se arată în măsura în care este respectată. Cea amintită însă, în ciuda faptului că sună bine, şi că ar satisface aşteptări legitime, din păcate este greu de respectat. În consecinţă, părerea mea este că ar trebui să obţină aplicarea unei legi deja existente, cum ar fi cea referitoare la înfiinţarea secţiei maghiare la Universtiatea de Medicină şi Farmacie Tîrgu Mureş, în loc să irosească timp preţios şi energie pentru asemenea inutilităţi.
Părerea mea.
